More

    ORA de ISTORIE. Flamurile Ţării Româneşti

    Moto: ,,Şi gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri.”
    (Mihai Eminescu ─ Scrisoarea III)

    Dacă ia românească freamătă ca floarea de lămâiţă, pe trup de fecioară, curat, de
    mai bine de 4000 de ani, la fel au fluturat şi flamurile Ţării acesteia, cât vremile-au curs
    printre viforniţe-albastre, pe câmpii de luptă, umplându-se văile de sângele tânăr, aburind ca brazdele crude sub plug, primăvara, când în floare măceşul şi codrii răsună de glasuri de cuci!
    Căci pe valea aceasta, a cucului, i-a fost dat, parcă, neamului meu să apuce, cu toţi
    feciorii-i în straie de in, rămânând în urmă-le mumele, să-nnoade mari lacrimi în
    broboadă cernită, singure jeluindu-se cerului, ţintirimelor…

    Nu cred să fi fost, în lume, mai greu încercat un alt neam decât acesta, al nostru!
    Spune-vor, oare, vreodată, pietrele reci, la Sarmizegetusa şi-n ,,pasul Câineni”, ce greu
    blestem a venit de demult, din adâncuri, peste păduri şi poieni, de-n tânguire, şi-acum, de seve şi ierburi, de-aici, din Carpaţi, până la Marea cea Mare, ne-apasă cu doruri, cu amare suspine; cu Crist răstignit pe pădureţ mărăcine?!
    Nimeni n-a trecut pe la noi, vreodată, să ne mângâie inima; să ne umple căuşul
    palmei cu boabe de grâu!
    Să ne ungă trupul însângerat cu miere de-albine, ori cu untdelemn adus din Grădinile
    Ghetsimani!…

    Ce-i pasă străinului că ai doliu la poartă?! Că broboanele-ţi grele, de sudoare,
    umplu şanţurile, scăldându-se ciorile-n ele?!
    Năpăstuit şi nefericit, popor al meu, înalţă fruntea ta înspre stele!
    Ia roua lor în palmele tale şi scaldă-ţi faţa! Priveşte, apoi, în zare, aurora, zâmbindu-ţi
    deasupră de Munţii Carpaţi, până la Marea-n vâltoare, că tânguirii nu ridicatu-i-au templu nici Viteazul Mihai, dar nici Ştefan cel Mare!
    Ei, flamuri în vânt, fluturânde, la Termopilele noastre, româneşti, au purtat, ca noi
    aminte întruna ne-aducem de neamul acesta, mereu răzvrătit, nesupus!
    De braţu-ncordat, de şuierătoarea săgeată! De Patria-aceasta, însângerată!…
    Nu poţi să vieţuieşti sub Soare, asemeni gângăniilor risipindu-se-n ierbi,
    înfometate, ciudate!…

    Ca popor, între altele asemenea ţie, îţi trebuie însemne de identitate, de specific naţional, căci, altminteri, cu ce-ai putea fi mai altfel decât ele?!
    Tocmai de aceea credem că, în urmă cu patru-cinci mii de ani (dacă nu mai bine!), orice
    neam şi-a dorit ceva doar al său; ceva aparte, care să-l reprezinte pe deplin, iar însemnele sale s-au rezumat (cel mai adesea) la Soare, la credinţă (semnul Sf. Cruci), ori la vreun animal sau pasăre (lup, mistreţ, leopard, bour, acvilă, şoim etc., etc.).
    Dar cu mult mai-nainte de aceste însemne, se ştie că geto-dacii au folosit, în lupte,
    capul de lup, prelungindu-se cu un trup de şarpe.
    Evident că acestea (mai ales trupul de şarpe) erau foarte vechi, încă din vremea lui
    Zamolxes, şi chiar dincolo de el, însă nu ni s-a păstrat, cu adevărat, un stindard mai vechi
    decât cel al lui ,,roi de Blaque”, din armorialul de la Wijnbergen (Olanda), reprezentând,
    zice-se, stema de mai târziu a Basarabilor, deşi atunci, la 1274 (când Litovoi cel Bătrân a
    fost ucis de Ladislau IV Cumanul, 1272─1290, regele Ungariei), încă nu se vorbea de
    Basarabi!

    Steagul de luptă al dacilor
    Steagul de luptă al dacilor

    E drept că Basarabii (primul care şi-a luat acest cognomen a fost Basarab I ─
    fiul lui Tihomir, v.v. Ţării Româneşti ─, care, după bătălia de la Posada, din 1330, a
    întemeiat Ţara) descindeau din acei vestiţi Litovoi, vlahi sud-dunăreni, dar Litovoii nu
    apar în documentele istorice şi cu acest nume ─ cel de Basarab!
    Referitor la aceasta, iată ce ne spune un istoric contemporan:
    ,,În armorialul de la Wijnbergen din Olanda (steag capturat la 1274, la moartea lui
    Litovoi, n.n.) apare o stemă (steag, n.n.) a ,,regelui Vlahiei”: un scut fasciat aur cu roşu
    (adică roşu şi galben, n.n.), element care se va regăsi şi mai târziu în stema familiei
    Basarabilor”.

    clipboard04

    Voievozii Ioan şi Litovoi (din Oltenia), Seneslau (din Muntenia) şi Tihomir (din
    Ţara Loviştei), fraţi buni, descendenţi din Litovoi cel Bătrân (cel ucis de Ladislau IV
    Cumanul), erau din acel neam al vlahilor sud-dunăreni, de vreme ce purtau pe steag un
    ,,cap negru”, deoarece acei români /vlahi veneau din Peninsula Balcanică, unde mai erau
    numiţi şi ,,morlaci”, adică ,,vlahi negri”.
    De n-ar fi fost vorba de vlahii sud-dunăreni/,,morlaci” ─ negri, cu tenul arămiu,
    specific, îndeosebi, avarilor, cu care bulgarii, la 614 d.Hr., au venit în Peninsula
    Balcanică şi au cucerit-o; respectiv, i-au cucerit pe vlahii macedo-români romanizaţi ─
    cu siguranţă că Ioan, Litovoi şi Seneslau (unchii lui Basarab I), n-ar fi putut prea lesne să
    întemeieze Oltenia şi Muntenia!
    Aşadar, ,,capul negru” , de pe stema Litovoilor, a fost aşezat nu pe steagul lui
    Litovoi cel Bătrân (cel ucis de Ladislau IV Cumanul) sau Locovoi (după cum apare în
    cronicile maghiare), ci pe steagul urmaşilor acestuia: Ioan şi Litovoi (cel Tânăr),
    Seneslau şi, în mod sigur, şi pe steagul lui Tihomir, vv. Ţării Loviştei.
    De aici, tragem concluzia că şi Basarb I (fiul lui Tihomir) avea tot un astfel de
    steag, galben cu roşu, iar pe acest fond apărea ,,capul negru”, poate al lui IO RADU
    NIGRU, de la care va fi preluat acest simbol, dacă nu l-o fi adus în Ţara Românească,
    însuşi IO RADU NIGRU, 1128, vv. PRIŞTINA, care, iată, trecuse Dunărea şi venise în
    ţara aceasta, întemeind Oltenia!
    Subînţelegem că, atunci, în 1274, când Ladislau IV Cumanul l-a ucis pe Bătrânul
    Litovoi, şi acesta din urmă purta, în luptă, pe steagurile sale ostăşeşti, ,,capul negru”
    simbolul vlahilor sud-dunăreni, descendenţi din IO RADU NIGRU, vv. PRIŞTINA!
    Avem convingerea că cele două culori, roşu şi galben, n-aveau cum să apară aşa,
    din senin, pe steagul lui ,,roi de Blaque”, adică al lui Litovoi Bătrânul, cel ucis de
    Ladislau IV Cumanul, regele Ungariei, ci ele, în mod cert, au o vechime foarte mare,
    ducându-ne, în timp, până-n vremea lui Decebal, al cărui steag de luptă (după cum bine
    se ştie) era reprezentat, sub formă zoomorfă, de un cap de lup (ce scotea pe gură flăcări
    roşii; şi, de aici, evident, culoarea roşie) şi de un trup de şarpe/balaur/dragon, ce-şi
    flutura vâlvătăile galbene ─ de aici fiind preluată, desigur, culoarea galbenă.
    Aşadar, cele două culori veneau, iată, pe stindardele de luptă ale strămoşilor noştri,
    încă de acum 2000 de ani, când ele fluturau peste oştile regelui dac Decebal, cel care
    întemeiase cel mai mare imperiu din Europa ─ Imperiul Dacic, cu capitala la
    Sarmizegetusa.

    clipboard05

    La rândul său, regele geto-dacilor preluase ,,lupul şi balaurul” dacic de la Zamolxes,
    urletul lupului fiind asociat, de fapt, cu tunetul, iar balaurul (şarpele fluturându-şi
    vâlvătăile), cu fulgerul.

    La rândul lor, coborând şi mai adânc în istoria neamurilor, aveam să constatăm că
    ele fuseseră aduse în Dacia (şi-n Europa, evident!) de indo-nord-iranieni, căci iată ce ni
    se spune, de exemplu, despre Quetzalcoatl, adică acel ,,şarpe cu pene” (al toltecilor din
    Peninsula Yukatan/Mexic, care şi ei descindeau din indieni!!), adică fulgerul, care, prin
    lumina unduitoare pe treptele marii piramide mexicane, amintea şi simboliza Soarele,
    acel Sol invictus, la romani, venerat atât de agatârşul Zamolxes, cât şi de către daci; de
    fapt, venerat de întregul neam traco-get!

    Şarpele cu pene
    Şarpele cu pene

    De acest lucru s-a convins însuşi Constantin cel Mare, Împ. Imperiului Roman, adorator
    (el, tatăl său, dar şi fiii săi: Constantin, Constanţiu şi Constant) al Soarelui/al cultului
    solar, cât şi al cultului nemuririi sufletului.

    Iată, însă, ce ni se spune despre acel Quetzalcoatl, ,,şarpele cu pene” al toltecilor
    din Mexic, care la noi, la geto-daci, apare în prelungirea capului de lup; la noi, trupul
    şarpelui în vâlvătăi simbolizând fulgerul:
    ,, Quetzalcoatl înseamnă ,,şarpele cu pene”, simbolul acestui zeu fiind un şarpe înaripat.
    Era zeul toltecilor, reprezentând civilizaţia lor, acceptat apoi şi de azteci (cei care i-au
    cucerit pe tolteci, vechii locuitori ai Mexicului, n.n.).
    Mitologia sa vădeşte tocmai caracterul său de zeu al triburilor toltece, peste care au
    invadat aztecii. Era socotit ca zeu civilizator prin excelenţă, zeu blând (exact ca la
    Zamolxes, cel care a întemeiat Sarmizegetusa, care ,,tradusă”, ar însemna
    ,,Sarapis/Sarpis/Şarpele”, în scr., sau ,,Fulgerul” ─ ze (zeul) get (getulilor/geţilor) şi sa
    (i)/sailor sau ,,dailor”, respectiv, dacilor!

    Deci, e vorba de acelaşi simbol al luminii: solare ori a luminii fulgerului ─ energia cea
    mai pură/Şuvoiul energetic universal, sau Lumina Divină; ori, şi mai simplu, Dumnezeu!,
    n.n. ), care ar fi propovăduit moralitatea şi viaţa ascetică.
    Lui nu-i plăceau sacrificiile omeneşti (Nici în timpul lui Zamolxes nu am aflat că s-ar fi
    făcut sacrificii omeneşti! Doar după moartea sa, discipolii săi ─ respectiv marele preot ─
    au introdus aceste grozăvii, o dată la patru ani, în cinstea lui Zamolxes, căruia îi trimiteau
    un fecioraş din Dacia, frumos şi curat sufleteşte şi trupeşte, spre a-i cere zeului dacic să le
    împlinească anumite dorinţe, n.n.). Vremea în care va fi trăit şi va fi propovăduit el era o epocă de aur, epocă de linişte şi fericire, în care domnea bunăstarea generală. Cultul
    său avea însă ceva misterios (ceva în genul coribanţilor ─ preoţilor din Peştera lui Zeus,
    din Insula Creta, care cântau şi dansau în cinstea lui Zeus! n.n.), credincoşii neputând să
    vadă ce se petrecea în templele sale. Nu se aduceau sacrificii omeneşti.

    (Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian Vasilescu ─ Istoria religiilor, Editura Didactică
    şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1998 ─ Religia vechilor mexicani. Zeii, p. 55)

    Revenind la simbolistica celor două culori dacice: galben ─ vâlvătăile fluturânde
    ale şarpelui/simbol al luminii solare, mai ales simbol al fulgerului ─ şi la culoarea roşie,
    reprezentată prin flăcările roşii ce ieşeau, parcă, prin gura deschisă a lupului, care, în
    mişcare, în timpul luptei, scotea urlete înfiorătoare, înfricoşătoare (pentru duşmani!), ca şi
    cum ar fi fost nişte tunete prelungi, lugubre ─ simbolizând, cum spuneam, tunetul (aşa
    cum apare la Rudra, o zeitate războinică indiană, neîndurătoare!), ni s-a părut extrem de
    interesant că acea frumoasă culoare albastră ─ simbol al cerului senin şi al mării liniştite
    ─ n-avea să apară (ori, poate, nu s-a descoperit încă în vreo sursă antică străină) pe
    steagul de luptă (cap de lup, prelungindu-se cu trup de şarpe) al lui Decebal, deşi acesta,
    se ştie, îşi extinsese cucerirea până la Marea Neagră!

    Cu toate acestea, e posibil, însă, ca Decebal să fi păstrat ,,cu sfinţenie” simbolistica
    folosită de Zamolxes, care o ,,împământenise” de-a pururi chiar în denumirea marii
    capitale a Daciei.

    Astfel, înclinăm să credem că Mircea cel Bătrân (dacă nu chiar strămoşul său, Basarab I)
    era cel mai îndreptăţit să facă o schimbare majoră în simbolistica flamurilor armatei sale.
    Spunem acest lucru, având convingerea că el este cel care a înlocuit ,,capul negru” al
    vlahilor ,,morlaci”, sud-dunăreni, cu culoarea albastră, simbol al puterii sale depline
    asupra Patriei sale, situată între Cer şi Mare!…
    Susţinem respectiva idee, deoarece de la Decebal până la Mircea cel Bătrân niciun
    alt voievod român nu şi-a extins stăpânirea din Carpaţi până la Marea cea Mare şi chiar
    dincolo de Dunăre, până aproape de Plovdivul de azi!

    clipboard07

    Astfel, putem spune (şi sper să nu greşim!) că, la Rovine, în 1394, flamurile tricolore
    (roşu, galben şi albastru) ale lui Mircea cel Bătrân şi-ale Ţării sale au fluturat pentru
    prima oară în această ,,formulă”, ce a rămas de atunci şi până-n ziua de azi!
    Dacă (după opinia lui Ovidiu Densuşianu) ,,Basarab(ă)” ar însemna, în dialectul
    vechi, turc, << tatăl cel prea bun >>, atunci ar însemna că traducerea literară cea mai
    credibilă ar fi cea de ,,străbunul”, cu referire directă, desigur, la acei ,,vlahi morlaci”, sau
    ,,vlahi negri”; mai precis, cu referire la avari, fiindcă aceia, într-adevăr, aveau tenul mult
    mai închis decât majoritatea vlahilor autohtoni, romanizaţi, stăpâni deplini ai Peninsulei
    Balcanice, la venirea, în 614 d.Hr., a bulgarilor şi a avarilor, care i-au cucerit şi cu care
    s-au amestecat, încuscrindu-se!

    Aşa, poate, se explică faptul că acei Litovoi bătrâni, întemeietori ai Olteniei şi ai
    Munteniei, erau urmaşii acelui amestec de vlahi, bulgari, avari şi sârbi sud-dunăreni; că
    din acest amestec s-a ridicat o castă sacerdotală şi voievodală puternică ─ cea a
    Basarabilor!

    Aceasta nu înseamnă, însă, că, neapărat, numele de ,,Basarab(ă)” trebuie să ne ducă cu
    gândul doar la acei vestiţi viteji, războinici avari, ci trebuie să înţelegem că e vorba de un
    ,,melanj sangvin”, dacă-l putem numi astfel, care, la rându-i, amestecându-se cu geţii
    nord-dunăreni, a dat naştere dinastiei Basarabilor!
    Nici vorbă, însă, nu poate fi de descendenţă cumană, aşa cum tot bat nicovala unii istorici
    de azi, care nu sunt în stare să ne spună măcar 10 cuvinte cumane!
    Conform teoriei acestora, dacă numele ,,Basarab(ă)” e cuman, înseamnă că
    Basarab I şi succesorii săi ar fi cumani!

    Categoric, greşit! Numele de botez nu ne convinge că purtătorii lui erau cumani!
    Şi iată de ce!

    Dacă ar fi aşa cum zice un oarecare domn, ar însemna că acei cumani (fiind
    strămoşii Litovoilor veniţi din sudul Dunării, după 1150─1200) ar fi trebuit să fi venit în
    Peninsula Balcanică înainte de sec. XII, pe când ei sunt consemnaţi mult mai încoace,
    după cum aflăm de la Dl. Stelian Brezeanu.

    Domnia sa ne spune foarte clar că acei cumani (de origine turanică, ce veniseră, până în
    sec. XI d.Hr., în nordul Pontului Euxin, intrând, apoi, în Basarabia de azi şi în Moldova şi
    aşezându-se aici, unde au fost asimilaţi de populaţia locală, de geţi) au ajuns dincolo de
    Dunăre, în Peninsula Balcanică, de-abia în 1196, când deja vlahii sud-dunăreni veniseră
    dincoace de marele fluviu, prin sec. X-XI şi descălecaseră-n Oltenia:
    ,,1196. Asan (vlah nord-dunărean din Târnovo/Bulgaria, n.n.) este asasinat de
    Ivancu, o rudă apropiată (După nume, se vede, clar, că era bulgar. Deci, bulgarii
    se-ncuscriseră cu vlahii ,,localnici”, romanizaţi, încă de la venirea lor, din 614 d.Hr.,
    formând, mai apoi ─ odată cu venirea sârbilor, în 680 d.Hr. ─, acele ,,slavonii”, adică
    ,,ţări vlaho-slave”, n.n.), care, după o încercare eşuată de luare în stăpânire a tronului şi
    a capitalei ţaratului (Târnovo, n.n.), se refugiază la Constantinopol, unde este logodit cu
    o nepoată a basileului şi i se încredinţează apărarea oraşului Philippolis împotriva
    atacurilor vlaho-cumane (adică vlahii nord-dunăreni/moldovenii şi basarabenii de azi,
    cărora li s-au alăturat şi cumanii; era, evident, o acţiune ,,curentă” de jaf! Trecuseră
    Dunărea şi voiau să atace Constantinopolul. Înainte, însă, de a ajunge la Constantinopol,
    trebuia să treacă de Târnovo, unde era Capitala ţaratului vlaho-bulgar, n.n.)”.

    (Stelian Brezeanu ─ O istorie a Imperiului Bizantin, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 159)

    Aşadar, prima consemnare a apariţiei cumanilor în sudul Dunării se face, iată, la
    1196, încât nici nu se pune problema ca ei, cumanii, să apară în Oltenia şi Muntenia la
    acea dată, deoarece aceste două mari provincii româneşti (ce vor forma, în 1330, Ţara
    Românească, sub Basarab I) aveau deja o formă de organizare administrativă, politică,
    ecleziastică, dar mai ales militară!

    De n-ar fi fost aşa, inelul-pecete inscripţionat ,,IO RADU NIGRU, de la care va fi
    preluat acest simbol, dacă nu l-o fi adus în Ţara Românească, însuşi IO RADU NIGRU,
    1128, vv. PRIŞTINA” n-ar mai fi indicat originea sud-dunăreană a ,,deţinătorului”, iar,
    de-ar fi fost Radu Negru cuman (strămoş al lui Basarab I), ar fi apărut pe inelul-pecete
    Tyras, ori altceva!

    clipboard02

    Dar nicidecum denumirea toponimică, sud-dunăreană, Priştina!
    De asemenea, nu s-ar fi descoperit în Ţara Românească, întemeiată de Litovoii veniţi din
    Peninsula Balcanică, ci s-ar fi găsit în Moldova, ori în Basarabia.
    ,,Traducerea” numelui de ,,Basarab(ă)”, în graiul vechi, turc, însemnând ,,tatăl cel
    prea bun” (după afirmaţiile lui O. Densuşianu), nu ne convinge absolut deloc!
    Mai degrabă credem că face referire la casta sacerdotală dacică a (BA)SARABILOR!
    Basarab I, fiind primul care a luat acest cognomen, e posibil să fi dorit să-i dea ,,greutate
    divină” neamului său, cel al Litovoilor, schimbându-l pe cel de Litovoi ─ care venea de la
    zeitatea romană Leto ─ cu cel de Basarab, dorind, astfel, să-şi coboare ,,rădăcinile”, pentru
    posteritate, până înspre divinul Zamolxes şi strălucita castă din care acesta făcuse parte ─
    casta Marilor Preoţi, adică a SARABILOR, din care erau aleşi şi regii poporului geto-dac.

    Că numele de Basarab ar proveni din limba cumanilor, ori a avarilor, sau a
    turcilor, însemnând ,,tatăl cel prea bun”, credem că este o corupere şi o simplă
    coincidenţă fonetică!
    De-ar fi fost adevărat că ei, cumanii, sunt întemeietorii Ţării Româneşti, atunci de
    ce vocabularul limbii noastre are la bază vocabularul limbii aromâne, adică a vlahilor
    sud-dunăreni şi nord dunăreni, ci nu a neamurilor turanice de mai sus (trei la număr)?!
    De-ar fi fost aşa, atunci ar fi trebuit să avem, în limba noastră, cel puţin 50% cuvinte
    turanice! Altminteri, nici vorbă! Ci doar… sămânţă de vrajbă, aruncată pieziş de un
    semănător oarecare!…

    Vorba aceea, bătrânească: ,,Trage jar pe turta lui!”
    Să-l lăsăm, dar, să şi-o coacă singur, suflând în cenuşă, sub cortul turanic!
    Noi vom rămâne la vatră!…

    A doua apariţie (dar nu singuri!) a cumanilor în sudul Dunării se face nouă ani mai
    târziu, în 1205, când, de data aceasta, vlaho-bulgarii se unesc cu cumanii veniţi din
    Basarabia şi din Moldova şi luptă împotriva cruciaţilor, la Adrianopole:
    ,,1205, apr. 14. Forţele vlaho-bulgare-cumane (cumanii se pare că, într-adevăr, se
    stabiliseră, de acum, şi-n vechea Tracie, n.n.), conduse de Ioniţă, provoacă latinilor o
    groaznică înfrângere sub zidurile Adrianopolului; Balduin I (Împărat latin: 1204─1205,
    n.n.) este luat prizonier, iar alţi fruntaşi latini cad pe câmpul de luptă”.

    (Stelian Brezeanu ─ Op. cit., p. 166)

    Dar la 1128, Radu Nigru (Negru-Vodă) era deja voievod de Priştina!
    Deci, nici urmă de cumani în Peninsula Balcanică! Dar după 68 de ani de la înscăunarea
    lui Radu Nigru urmau să apară şi ei, cumanii, la sud de Dunăre.
    Până atunci, fuseseră-n nordul Pontului Euxin, în Basarabia şi-n Moldova, ci nicidecum
    în viitoarea Ţară Românească, aşa încât nu-i vedem pe cumani purtând însemnele de
    aurin şi roşu pe flamurile lor, fluturând deasupra corturilor fumegânde, aduse, odată cu ei,
    din stepele Asiei!

    Alta era structura bisericească şi militară a vlahilor sud-dunăreni!
    Altele erau legile lor ─ lex valahorum, după care se conduceau de sute de ani!
    Şi-atunci, te-ntrebi, fireşte: Au făcut parte, cumva, cumanii din neamul traco-get
    şi-au purtat ei, pe stindardele lor, însemnele simbolisticii zalmoxiene?!

    Erau ei, în vremea lui Zamolxex, pe-aici?! Aveau ei vreo religie legată de cultul solar
    (Sol invictus) ori de cultul nemuririi sufletului?!
    Au fost ei invitaţi (sau noi, geţii?!) la Conciliul de la Niceea, din 325, d.Hr., de Împ.
    Constantin cel Mare?!

    Noi credem, categoric, că nici vorbă de aşa ceva!
    Astfel, e bine să ne revedem cimitirele noastre sărace şi obiectele ceramice existente în
    ele!

    În acele cimitire noi nu am găsit caii-ngropaţi alături de bunicii şi străbunicii noştri, ci
    doar o strachină şi un ulcior de lut ars, să aibă ,,dincolo”, din ce mânca pâinea şi din ce
    bea vinul ce le dăm de pomană până-n ziua de azi!
    Aţi văzut ,,muceniţi” cumani la Niculiţel ori altundeva?!

    Lăsaţi-ne străbunii să-şi doarmă somnul cel lin sub fremătare de flamuri tricolore!
    Nu le mai ,,citiţi” ADN-ul!
    Lăsaţi-i în pacea şi-n liniştea mare, căci ei au simţit mai adânc decât noi, cât de tristă-i
    istoria şi cât de mult ne mai doare şi-acum!

    Iar dacă acei cumani au trecut Dunărea pe la Isaccea/Obluciţa, ci nu prin Muntenia
    şi Oltenia, noi trebuie să înţelegem prea bine, că doar pe acolo,-nspre Deltă, puteau ei să
    treacă, ci nicidecum prin viitoarea Ţară Românească, unde era, de bună seamă, conducere
    voievodală!

    Era o Ţară cu stăpân, ci nu sălbatică stepă!
    Este posibil ca tocmai datorită pătrunderii acelor cumani şi pecenegi în vechea
    Tracie, populaţia vlahă romanizată (cu elemente bulgaro-avaro-sârbe) va fi fost nevoită
    să ia (o parte, desigur!) calea pribegiei, venind în Geto-Dacia, aşa cum o făcuse (chiar
    înainte de venirea ,,celor nepoftiţi”) IO RADU NIGRU, după anul 1128, an în care el era
    voievod de Priştina.

    Or, dacă era voievod de Priştina, traco-get sud-dunărean, cu siguranţă că avea şi oştire
    cu steaguri, episcopi şi mari preoţi, după cum îi şi vom întâlni la 1335, în vremea lui Ştefan
    Uros II Milutin, străbunicul lui Mircea cel Bătrân, care era vlaho-sârb (tatăl Colinichiei,
    mama lui Mircea cel Bătrân), şi tot cam de pe acolo, adică din sudul Macedoniei.
    Aşadar, ei, cumanii, n-au purtat niciodată pe flamurile lor însemnele aurii şi roşii
    ale geto-dacilor lui Zamolxes, fiindcă n-au ajuns niciodată să cârmuiască Muntenia şi
    Oltenia, ci doar în nordul Pontului Euxin; apoi, şi-n Câmpia Panoniei, ajungând ei, la
    unguri, chiar şi regi (vezi regele maghiar Ladislau IV Cumanul, sau generalul Parabuh,
    cel care l-a înfruntat, jignindu-l, pe Carol Robert de Anjou, cu patru ani mai înainte de
    bătălia de la Posada, fiindcă nu-ndrăznea să-l atace pe ,,schismaticul” olah Basarab I!).
    De-ar fi fost ei stăpâni şi peste viitoarea Ţară Românească, cine i-ar mai fi
    împiedicat să unească Ungaria cu Oltenia şi Muntenia?!

    E logic că lucrurile ,,nu se leagă” din punct de vedere istoric!
    Ceva lipseşte! E limpede ca bună-ziua, deşi tot încearcă unii să ne pună, în vechime, sub
    talpă cumană!…

    E-n zadar! Istoria s-a scris cu sânge, ci nu cu pană mincinoasă!
    Cum de s-ar rescrie, acum, cu o pană-nmuiată-n kumîș?!

    Litovoii aveau stema lor distinctă, după cum se poate vedea chiar şi azi la
    armorialul Wijnbergen din Olanda, unde este expus acel ,,roi de Blaque”, când, murind
    Bătrânul Litovoi, voievodul Olteniei, în 1274, cu siguranţă că acel steag a fost capturat ─
    era steagul oştirii ,,vlahilor”/valahilor, adică al românilor!
    De-ar fi fost Oltenia lui Litovoi sub stăpânire cumană, de ce ar mai fi venit să-l
    ucidă Ladislau IV Cumanul ─ regele Ungariei ─ pe unul din neamul său?!
    Aşa ceva nu prea se-ntâmpla decât la otomani! Adică, tot la un neam turanic!…
    Cum Basarab I era socotit de catolici drept un ,,schismatic” (adică, un ,,creştin de
    rit ortodox”!), este iarăşi un argument în plus în susţinerea ideii că el nu era nicicum
    cuman; cumanii trecuseră la catolicism şi au avut, într-adevăr, o vreme, o episcopie
    catolică la Buzău!

    Era singurul popor catolic din viitoarea Ţară Românească!
    De ar fi fost catolic, asemeni cumanilor, ce l-ar fi împiedicat pe Basarab I să se
    unească cu aceştia, dar ,,dăscălecătorul” Ţării Româneşti n-a făcut acest lucru! Din
    contră, la câţiva ani după bătălia de la Posada (prin 1342/43), când s-a împăcat cu
    ungurii, devenindu-le iarăşi vasal ─ aceasta, după moartea lui Carol Robert de Anjou ─
    el a intrat în Moldova şi Basarabia (care-şi trage, iată, de-atunci numele de Basarab I) şi
    până la Marea cea Mare, şi i-a cucerit atât pe cumanii ce mai rămăseseră pe acolo, cât şi
    pe tătari; pe aceştia din urmă alungându-i în Bugeac, în zona Tyraspolului, unde se află şi
    astăzi urmaşii acelora!

    Şi-atunci, de ce n-am crede că, poate, acel steag de luptă al Litovoilor (din care
    descindea Basarab I), acel ,,roi de Blaque”, aflat în armorariul din Wijnbergen (Olanda)
    va fi fluturat şi la Posada, adăugându-i-se, probabil (odată cu înfiinţarea Ţării
    Româneşti), mai ales după campania militară din 1342/43, şi culoarea albastră, de vreme
    ce Basarab I ajunsese până la Marea cea Mare?!
    Dacă nu-i va fi adăugat el, Basarab I, această culoare albastră, atunci e posibil să
    i-o fi adăugat stră-strănepotul său, Mircea cel Bătrân!

    Iată ce ne spune acelaşi reputat istoric, Dl. Stelian Brezeanu, referitor la
    împrejurarea în care Mircea cel Bătrân a ajuns să stăpânească până la Marea Neagră, şi
    mai departe chiar, peste Dunăre:
    ,,c. 1320. Sunt puse bazele principatului autonom dintre Dunăre şi mare, desprins
    din ţaratul bulgar, al cărui prim cârmuitor cunoscut este Balica.
    Principatul ajunge apogeul puterii sale sub guvernarea lui Dobrotici (1354─1386), când
    devine unul din principalii factori politici din Balcani.
    Fiul şi succesorul său, Ivanco, preia de la părintele său şi titlul de despot, primit de
    Dobrotici de la îmăratul din Constantinopol.
    În împrejurările expansiunii otomane în peninsulă (în Peninsula Balcanică, n.n.),
    Ivanco dispare şi teritoriul despotatului este unit de Mircea cel Bătrân (cu ajutorul lui
    Baiazid Ildîrâm; iniţial, prietenul turc al lui Mircea cel Bătrân! n.n.) teritoriul Ţării
    Româneşti (1388/89) (fiindcă aparţinuse, de drept, stră-străbunicului său, Basarab I, n.n.)”.

    (Stelian Brezeanu ─ Op. cit., p. 186)

    Aşadar, tricolorul românesc (roşu şi galben, venite de la Zamolxes, şi albastru,
    adăugat de Basarab I ori de Mircea cel Bătrân) a fluturat, iată, şi-nspre Marea cea Mare
    (în 1388/89), aşa încât nu vedem de ce n-ar fi fluturat şi-n vremea lui Mihai Viteazul, la
    Călugăreni, Şelimbăr, Mirăslău şi Gorăslău!
    De altminteri, acest tricolor ─ simbol al românilor şi al românismului ─ îl întâlnim
    nu doar pe flamurile fluturânde în marile bătălii ale acestui neam, dar el a fost pictat până
    şi pe catapeteasma Mănăstirii Surpate, din blânda poruncă a Doamnei Maria, soţia
    martirului Domn Constantin Brânceveanu, cel din neam Basarabesc şi împărătesc
    Cantacuzinesc bizantin!

    clipboard08

    Aici, la Mănăstirea Surpate, apare, pentru prima dată în iconografia românească,
    tricolorul, care se aşterne la picioarele Domnului nostru Iisus Hristos, la intrarea Acestuia
    în Ierusalim!

    clipboard09
    Intrarea Domnului nostru IIsus Hristos în Ierusalim

    Evident că tricolorul care este prezent aici, se vrea a fi simbolul învierii/renaşterii
    creştinătăţii româneşti, a ortodoxiei române, care, în acele vremi, ale începutului sec. al
    XVIII-lea, era adânc umilită, îngenuncheată până-ntr-atât, încât Ţara Românească risca
    să fie transformată în paşalâc!

    Dacă-n Bulgaria, turcii dăduseră aspră poruncă, să nu se ridice biserică mai înaltă
    decât turcul ce şedea pe cal, teama noastră, a românilor, vecini cu bulgarii, şi tot
    ortodocşi, era cu atât mai mare, deoarece domnitorii români de dinaintea Brâncoveanului
    (în special Neagoe Basarab şi Matei Basarab) investiseră aşa de mult în ridicarea a noi
    mânăstiri şi lăcaşe de cult (atât la noi, în Ţara Românească, dar şi la Muntele Athos),
    încât dărâmarea mănăstirilor (după cum o făcuse Mihnea cel Rău, cu Mănăstirea
    Bistriţa!), ori sistarea lucrărilor la cele începute, sau chiar interzicerea de a se ridica
    altele, era aproape iminentă!

    Ei, turcii, ştiau cât de puternică era încă influenţa Patriarhiei de Constantinopole,
    aşa încât e de mirare cum de i-a venit Doamnei Maria Brâncoveanu acea idee de a picta,
    pe catapeteasmă (e drept, destul de discret, totuşi!) tricolorul românesc!
    Cu siguranţă că ea ştia prea bine că aici, la Mănăstirea Surpate, şi-a slujit
    steagurile Mihai Viteazul, înainte de a se porni spre Ardeal.

    Venise aici, deoarece la Surpate îi era ce-avea el mai drag şi mai fraged, pe acest pământ,
    pentru sufletul său, pentru inima sa, care iubise prin flori de primăvară şi prin roua
    cerurilor, din care se zămislise Marula, copila sa, cea mai dulce comoară a trecătoarei
    sale vieţi!…

    Ştia, de asemenea, Doamna Maria Brâncoveanu, că bunicul ei, Antonie-vodă, domnise
    blând şi sfios peste Ţara aceasta Românească; că fusese frate cu Teodora (,,ibovnica” lui
    Mihai Viteazul) şi cu tatăl Doamnei, boierul Neagu, iar dacă Mihai Viteazul venise la
    Mănăstirea Surpate, în septembrie 1599, să-şi slujească steagurile Ţării, atunci de ce n-ar
    fi ,,consemnat” acest sfânt legământ (jurământ pe steagurile oştirii sale, pe care străjuia
    acvila romană!) chiar pe catapeteasma din faţa Sf. Altar al Mănăstirii Surpate?!
    E posibil ca tocmai amintirea jurământului lui Mihai faţă de Ţară, s-o fi determinat
    pe Doamna Maria să comande acea icoană, întreaga catapeteasmă, pictorilor din Veneţia,
    fiindcă oricine o priveşte îşi poate da singur seama că e ,,lucrare fină, veneţiană”; că ,,se
    vede că pe aici a trecut Veneţia”, cum aşa de frumos zicea N. Iorga, atunci când vorbea
    despre gingaşa lespede de mormânt, de la Catedrala Sf. Paraschiva, din Târgovişte
    (lespede comandată de bărbatul ei, Domnul Constantin Brâncoveanu), unde-şi află şi azi
    odihna de veci.

    Că Veneţia a trecut şi pe la Surpate, ne-o spun nu doar ogivele şi stâlpişorii
    corintici, ce despart icoanele de pe catapeteasmă, care sunt identice cu cele de la Palatul
    Dogilor, dar însăşi pictura (şi asta o poate constata orice om de bună credinţă!) aparţine
    renascentismului târziu, poate lui Giacomo Del Po, poate unul din discipolii picturii lui
    Tintoretto, la acesta din urmă culorile fiind la fel de viguroase, emanând forţă, energie
    de-abia stăpânită!

    Dra cea mai convingătoare dintre toate elementele identitare iconografice, enumerate
    (impresionante prin uluitoarea armonie, dar şi prin plenitudine!), o reprezintă aşa-zisa
    ,,purpură feniciană”, adică acea culoare roşu-vineţie (dar nu cea de Tyr!), în care
    tremură, îndurerată parcă, hlamida Maicii Domnului (aceeaşi culoare pe toată ,,panoplia”
    catapeteasmei!), purpură ce era obţinută, la sfârşitul sec. al XIII, din scoica dialutensis
    ori dintr-o moluscă (pina!), care trăieşte doar pe fundul nămoloaselor legume ale
    Veneţiei, după cum am aflat de la Plinius cel Bătrân.

    Acest argument credem că este suficient spre a spulbera orice urmă de îndoială
    asupra provenienţei veneţiene a picturii catapeteasmei de la Mănăstirea Surpate.
    Dar iată ce ne spune marele enciclopedist latin Plinius cel Bătrân, referitor la acea
    moluscă, din care se obţine cea mai pură, cea mai frumoasă şi, evident, cea mai scumpă
    ,purpură feniciană”/porfiră:
    ,,Scoicile de purpură se numesc, cu un alt nume, ,,marine” (pelagiae). Există mai
    multe feluri de-ale acestora, deosebite după hrană şi mediul de viaţă: scoica ,,de nămol”,
    care se hrăneşte cu mâl intrat în putrefacţie, şi scoica ,,de alge”, care se hrăneşte cu
    alge. Mai bună este scoica ,,de stâncă” (laenium), adunată de pe lungile bancuri
    stâncoase ale mării.
    Şi acest tip dă totuşi o culoare încă prea moale şi prea diluată.
    Scoica ,,de pietricele” îşi ia numele de la pietricica din mare; este într-un mod admirabil
    potrivită pentru fabricarea culorilor purpurii; iar cea mai bună pentru obţinerea
    purpurei este de departe scoica dialutensis, adică aceea care se hrăneşte în diferite
    tipuri de medii de viaţă”.

    (Plinius cel Bătrân ─ Naturalis historia ─ Enciclopedia cunoştinţelor din Antichitate,
    Editura Polirom, 2001, vol. II, Cartea a noua, cap. 131, p.p. 131─132)

    Din acest citat se subînţelege, cu uşurinţă, că o asemenea culoare purpurie/roşie-
    vineţie (hisginum, cum o denumeau romanii) nu se putea obţine în spaţiul Ţării
    Româneşti, chiar dacă şi geto-dacii au folosit acel pigment roşiatic (cel mai renumit era,
    însă, cel de Galatia, din preajma Constantinopolului, de unde, în mod cert, nu l-ar fi adus
    strămoşii noştri, de vreme ce-l găseau şi la noi, între Dunăre şi Carpaţi), de la care,
    probabil, a derivat şi prenumele ─ ori cognomenul ─ COŞNILĂ, adică Roşu, sau, de ce
    nu, OLARU, Coşnilă Asan fiind, se crede, de la nord de Dunăre, iar din el ,,au curs”
    Asăneştii, de-au întemeiat ţaratul valaho-bulgar!

    Dar, revenind, trebuie să mai spunem că acel pigment roşu ─ coşnila ─ nu s-ar fi
    transformat în acea purpură roşu-vineţie, atât de frumoasă, de intensă, emanând viaţă şi o
    forţă de-abia stăpânită, dacă n-ar fi fost amestecat/colorat cu purpură de Tyr, din Fenicia!
    Şi-atunci, de vreme ce în spaţiul românesc nu se putea întâmpla acest lucru (nefiind noi,
    românii, importatori de purpură de Tyr din Fenicia), e logic să deducem că purpura
    mantiei Sfintei Fecioare, de la Mănăstirea Surpate, cât şi roşul tricolorului, pictat în
    ,,scena” iconografică a intrării Domnului în Ierusalim, sunt de sorginte străină, respectiv
    veneţiană.

    Se ştie, dealtminteri, cât de strânse au fost legăturile culturale şi economice ale
    domnitorilor Ţărilor Române cu Veneţia, la acest ,,capitol” excelând Constantin
    Brâncoveanu, care a avut înţelepciunea şi încrederea de a depune la Zecca (Trezoreria)
    din Veneţia 200.000 de galbeni, din care Doamna Maria Brâncoveanu avea să mai
    recupereze doar o parte, după ce-a venit din surghiunul din Asia Mică!

    Am făcut această lungă ,,buclă meandrică”, spre a vă convinge de două lucruri:
    1. Elementele identitare, picturale îndeosebi, de pe catapeteasma de la Mănăstirea
    Surpate spun limpede că această capodoperă de artă (unică în spaţiul românesc!) a fost
    lucrată la Veneţia, după ,,proiectul” Doamnei Maria Brâncoveanu.
    2. Tricolorul pictat la picioarele Mântuitorului, care intră în Ierusalim, nu apare
    acolo în mod cu totul întâmplător, ci el vine, repet, să ne amintească (prin simbolistica sa)
    reînvierea neamului românesc; mai cu seamă, reînvierea neştersei amintiri a marelui
    voievod şi întregitor de neam şi de ţară, Mihai Viteazul, care, atunci, în septembrie 1599,
    venise la Mănăstirea Surpate, să-i fie ,,slujite”/sfinţite steagurile oştirii sale chiar
    dinaintea Sfântului Altar!

    Atunci, în septembrie 1599, avea să-şi vadă, pentru ultima oară, pe Marula,
    ,,copila sa din flori” (pe care a iubit-o ca nimeni altul; poate doar nepoata acestuia,
    nefericita Doamnă Maria Brâncoveanu!), după care, aşezând preoţii înaintea oştirilor sale
    (preoţi ce purtau trei mari cruci de aur: simbolizând Ţara Românească, Moldova şi
    Transilvania), avea să se pornească, mai întâi, spre Mănăstirea Cozia (ca Doamna
    Teofana ─ monahia ─, mumă-sa, să-şi vadă tot pentru ultima oară, ,,drag fiul meu,
    MIhaiu”), iar de acolo, cu lacrimile copilei şi-ale maicii sale, pietrificate în mantia-i
    domnească şi ostăşească, să se-ndrepte spre Ardeal, luând calea ,,pasului Buzăului” şi-a
    nenorocului său de pe urmă!

    Dar, oare, nu avea el, pe tricolorul oştirii sale, ca stemă, acvila?
    Întâmplător va fi pus-o el, primul?!
    Noi credem că nu!

    Poetul aromân, ce-a trăit la Cluj-Napoca, Teohar Mihadaş, avea să-mi spună (cu
    câţiva ani înainte de a muri) că Teodora ─ mama lui Mihai Viteazul ─ era din Priştina,
    vlahă/macedoneancă, lucru ce-l va fi ştiut, cu siguranţă, marele nostru erou naţional!
    Poate că, în copilărie, fusese pe-acolo, cu mamă-sa, ca aceasta să-şi revadă locul naşterii,
    al copilăriei şi neamurile ce încă vor mai fi fost pe acolo, în acea vreme a sec. al XVI-lea!
    Dar nu de acolo, de la Priştina, venise şi IO RADU NIGRU, 1128, vv. PRIŞTINA,
    după cum oricine poate vedea, şi azi, inelul-pecete al acelui RADU NIGRU, sau, de ce
    nu, NEGRU VODĂ?!

    Întâmplător să fie, oare, că deasupra acoperişului iniţial, din şindrilă de stejar, de la
    Mănăstirea dintr-un Lemn, s-a găsit o cruce de lemn, inscripţionată (în chirilică) RADU?!
    Ne-ndoim de aceasta! Din contră, avem convingerea că pe flamurile oştirii sale era
    imprimată acvila romană, acest însemn militar fiind preluat de la romani, deoarece
    Macedonia fusese sub ocupaţie romană încă din sec II î. Hr.
    Că acvila era, la romani, simbolul puterii divine, în primul rând, dar şi militare,
    ne-o spune unul dintre cei mai de încredere istorici antici latini, Plinius cel Bătrân,
    unchiul lui Plinius cel Tânăr.

    Iată ce ne spune Plinius cel Bătrân:
    ,,În timpul celui de-al doilea consulat al său (al doilea consulat al lui Marius
    datează din 103 î. Hr.; istoricul acvilei ca însemn militar roman se găseşte şi la Vegetius,
    în ,,Epitoma rei militari”, în patru cărţi, care reprezintă unicul manual al instituţiilor
    militare romane, ce a fost scris între 385 şi 450 d.Hr., n.n.), Gaius Marius a hotărât ca
    acvila să fie unicul stindard al legiunilor romane.
    Înainte era purtată în fruntea trupelor împreună cu alte patru animale: lupi, minotauri,
    cai şi mistreţi, care mergeau înaintea fiecărei trupe. Cu puţini ani înainte, în bătălie
    începuse să fie purtată numai acvila, pe când celălalte erau lăsate în tabără. Marius a
    renunţat pe deplin la ele.
    De atunci s-a observat că o legiune nu îşi dispune aproape niciodată tabăra de iarnă
    într-un loc unde nu se află o pereche de acvile”.

    (Plinius cel Bătrân ─ Naturalis historia ─ Enciclopedia cunoştinţelor din Antichitate,
    Editura Polirom, Iaşi, 2001, vol. II, Cartea a zecea, cap. 16, p.146)

    Cu siguranţă că Mihai Viteazul (care fusese, mai întâi, mare negustor de animale;
    apoi, ban al Craiovei; foarte bun vorbitor a şapte limbi străine) citise despre generalul şi
    omul politic Marius Gaius (c. 155─86 î.Hr., cel care, realizând reforma militară, îşi
    crease o puternică armată de soldaţi profesionişti şi repurtase strălucite victorii în Africa
    ─ învingându-l pe regele mauritan Iugurta ─, dar mai ales în nordul Italiei, când i-a
    zdrobit pe teotoni şi pe cimbrii germanici, în 102─101, î.Hr.), pe care, probabil, şi-l luase
    drept model ostăşesc!

    În orice caz, însemnul/stema acvilei de pe stindardul de luptă al lui Mihai Viteazul
    vine ori de la vlahii/machidonii aromâni, din care se trăgea (rădăcinile sale, dinspre
    mamă, coborând, probabil, până la acel RADU NIGRU, 1128, vv. PRIŞTINA), sau de la
    Caius Marius, faimosul general roman.

    De va fi fost aşa, acesta (Caius Marius) şi-a luat şi el însemnul acvilei nu de la daci (de la
    daci era, în mod sigur, însemnul lupului, care apărea şi la ionienii din Frigia, din NV
    Asiei Mici!), ci mai degrabă de la pelasgii Egiptului, coborând astfel şi mai adânc înspre
    adevăratele rădăcini ale acvilei, şi anume în mitologia egipteană (adusă de pelasgii din
    Sumer, din sudul Mesopotamiei), unde întâlnim şoimul.

    Cele două păsări ale văzduhului, acvila şi şoimul, sunt, în egală măsură, simbolul
    Creatorului, al forţei, al stăpânirii văzduhului şi Pământului!

    Iată cum îl vedeau, de exemplu, egiptenii pe zeul lor solar Horus (fiul lui Osiris):
    ,,Tot un zeu solar era şi Horus, unul dintre cei mai populari zei ai vechiului
    Egipt. Fiind pus în legătură cu Ra, zeul principal al Soarelui, a fost considerat ca
    sufletul sau copilul acestuia şi luptând ca şi Ra împotriva puterilor întunericului. Era
    reprezentat cu un cap de uliu”.

    (Diac. Prof. Univ. Dr. Emil Vasilescu ─ Istoria religiilor, Editura Didactică
    şi Pedagogică, R.A., ediţia a III-a, Bucureşti, 1998, Religia Egiptului Antic. Zeii, p.99)

    Foarte interesant e faptul că acest însemn al acvilei/şoimului l-am întâlnit şi în
    ,,Cartea tibetană a morţilor” (dar şi-n ,,Cartea egipteană a morţilor”), ceea ce ne face să
    credem că, da, într-adevăr, ,,rădăcinile” acvilei romane acolo trebuie căutate, în spaţiul
    sumeriano-indo-nord-iranian, el ajungând la noi (unde a fost preluat, pentru prima dată,
    de Mihai Viteazul; apoi, de ceilalţi domni, munteni şi moldoveni, de după el!) prin filieră
    pelasgă, agipteană: mai întâi în Italia, la Roma (în timpul gen. Caius Marius), de unde a
    fost preluat, în sec IV, d. Hr., de Împ. Constantin cel Mare, care, în lupta sa de la Podul
    Vulturului, la Roma, împotriva lui Maxenţiu, în 312 d.Hr., a pus pe steagul oştirii sale nu
    doar semnul Sf. Cruci, ci şi însemnul acvilei!

    De la el, iată, şi până-n zilele noastre, s-a perpetuat acvila ─ simbolul lui Sol
    invictus, al Creatorului şi-al forţei, atât în Cer/în văzduh, cât şi pe Pământ!
    Aşadar, în bătăliile de la Rovine, de la Călugăreni, Şelimbăr, Mirăslău şi Gorăslău
    au fluturat stindardele acestei Patrii, având pe ele acvila ce ţinea strâns, în ghearele sale,
    Sf. Cruce ─ simbolul biruinţei, şi aceasta încă de la Împ. Constantin cel Mare, cel din
    neamul nostru traco-get!

    Dar acvila şi Sf. Cruce aveau să fie şi mai încoace, la Mărăşeşti şi Oituz, la Jiu şi la
    Oarba de Mureş, la Carei, unde sângele strămoşilor mei, floare de mac în vâltoare, şi-n iureş, ridicatu-şi-a sabia până-nspre stele; înrourându-se adată cu ele; căci nu se frânge lumina în mâini, când vine amurgul, vara, la stâni; când câinii pământului mai urlă, mai latră…

    Noi vom rămâne aicea, la vatră, chiar dacă unii ne-ar vrea iarăşi în ham; ori pielea
    jupuită, bătută de vânturi, pe ram!…

    Nu-i Ţara aceasta a nimănui! Ea este doar a Eminescului!…

    ─ //─

    George Voica şi dr. C-tin Ioniţescu
    Surpate ─ Rm. Vâlcea
    14 septembrie 2016

    clipboard10

    Ultimele articole

    Related articles

    spot_imgspot_img
    spot_imgspot_img
    spot_imgspot_img