Moto: ,,Şi gonind biruitoare, tot veneau a ţării steaguri.”
(Mihai Eminescu ─ Scrisoarea III)
Dacă ia românească freamătă ca floarea de lămâiţă, pe trup de fecioară, curat, de
mai bine de 4000 de ani, la fel au fluturat şi flamurile Ţării acesteia, cât vremile-au curs
printre viforniţe-albastre, pe câmpii de luptă, umplându-se văile de sângele tânăr, aburind ca brazdele crude sub plug, primăvara, când în floare măceşul şi codrii răsună de glasuri de cuci!
Căci pe valea aceasta, a cucului, i-a fost dat, parcă, neamului meu să apuce, cu toţi
feciorii-i în straie de in, rămânând în urmă-le mumele, să-nnoade mari lacrimi în
broboadă cernită, singure jeluindu-se cerului, ţintirimelor…
Nu cred să fi fost, în lume, mai greu încercat un alt neam decât acesta, al nostru!
Spune-vor, oare, vreodată, pietrele reci, la Sarmizegetusa şi-n ,,pasul Câineni”, ce greu
blestem a venit de demult, din adâncuri, peste păduri şi poieni, de-n tânguire, şi-acum, de seve şi ierburi, de-aici, din Carpaţi, până la Marea cea Mare, ne-apasă cu doruri, cu amare suspine; cu Crist răstignit pe pădureţ mărăcine?!
Nimeni n-a trecut pe la noi, vreodată, să ne mângâie inima; să ne umple căuşul
palmei cu boabe de grâu!
Să ne ungă trupul însângerat cu miere de-albine, ori cu untdelemn adus din Grădinile
Ghetsimani!…
Ce-i pasă străinului că ai doliu la poartă?! Că broboanele-ţi grele, de sudoare,
umplu şanţurile, scăldându-se ciorile-n ele?!
Năpăstuit şi nefericit, popor al meu, înalţă fruntea ta înspre stele!
Ia roua lor în palmele tale şi scaldă-ţi faţa! Priveşte, apoi, în zare, aurora, zâmbindu-ţi
deasupră de Munţii Carpaţi, până la Marea-n vâltoare, că tânguirii nu ridicatu-i-au templu nici Viteazul Mihai, dar nici Ştefan cel Mare!
Ei, flamuri în vânt, fluturânde, la Termopilele noastre, româneşti, au purtat, ca noi
aminte întruna ne-aducem de neamul acesta, mereu răzvrătit, nesupus!
De braţu-ncordat, de şuierătoarea săgeată! De Patria-aceasta, însângerată!…
Nu poţi să vieţuieşti sub Soare, asemeni gângăniilor risipindu-se-n ierbi,
înfometate, ciudate!…
Ca popor, între altele asemenea ţie, îţi trebuie însemne de identitate, de specific naţional, căci, altminteri, cu ce-ai putea fi mai altfel decât ele?!
Tocmai de aceea credem că, în urmă cu patru-cinci mii de ani (dacă nu mai bine!), orice
neam şi-a dorit ceva doar al său; ceva aparte, care să-l reprezinte pe deplin, iar însemnele sale s-au rezumat (cel mai adesea) la Soare, la credinţă (semnul Sf. Cruci), ori la vreun animal sau pasăre (lup, mistreţ, leopard, bour, acvilă, şoim etc., etc.).
Dar cu mult mai-nainte de aceste însemne, se ştie că geto-dacii au folosit, în lupte,
capul de lup, prelungindu-se cu un trup de şarpe.
Evident că acestea (mai ales trupul de şarpe) erau foarte vechi, încă din vremea lui
Zamolxes, şi chiar dincolo de el, însă nu ni s-a păstrat, cu adevărat, un stindard mai vechi
decât cel al lui ,,roi de Blaque”, din armorialul de la Wijnbergen (Olanda), reprezentând,
zice-se, stema de mai târziu a Basarabilor, deşi atunci, la 1274 (când Litovoi cel Bătrân a
fost ucis de Ladislau IV Cumanul, 1272─1290, regele Ungariei), încă nu se vorbea de
Basarabi!
E drept că Basarabii (primul care şi-a luat acest cognomen a fost Basarab I ─
fiul lui Tihomir, v.v. Ţării Româneşti ─, care, după bătălia de la Posada, din 1330, a
întemeiat Ţara) descindeau din acei vestiţi Litovoi, vlahi sud-dunăreni, dar Litovoii nu
apar în documentele istorice şi cu acest nume ─ cel de Basarab!
Referitor la aceasta, iată ce ne spune un istoric contemporan:
,,În armorialul de la Wijnbergen din Olanda (steag capturat la 1274, la moartea lui
Litovoi, n.n.) apare o stemă (steag, n.n.) a ,,regelui Vlahiei”: un scut fasciat aur cu roşu
(adică roşu şi galben, n.n.), element care se va regăsi şi mai târziu în stema familiei
Basarabilor”.
Voievozii Ioan şi Litovoi (din Oltenia), Seneslau (din Muntenia) şi Tihomir (din
Ţara Loviştei), fraţi buni, descendenţi din Litovoi cel Bătrân (cel ucis de Ladislau IV
Cumanul), erau din acel neam al vlahilor sud-dunăreni, de vreme ce purtau pe steag un
,,cap negru”, deoarece acei români /vlahi veneau din Peninsula Balcanică, unde mai erau
numiţi şi ,,morlaci”, adică ,,vlahi negri”.
De n-ar fi fost vorba de vlahii sud-dunăreni/,,morlaci” ─ negri, cu tenul arămiu,
specific, îndeosebi, avarilor, cu care bulgarii, la 614 d.Hr., au venit în Peninsula
Balcanică şi au cucerit-o; respectiv, i-au cucerit pe vlahii macedo-români romanizaţi ─
cu siguranţă că Ioan, Litovoi şi Seneslau (unchii lui Basarab I), n-ar fi putut prea lesne să
întemeieze Oltenia şi Muntenia!
Aşadar, ,,capul negru” , de pe stema Litovoilor, a fost aşezat nu pe steagul lui
Litovoi cel Bătrân (cel ucis de Ladislau IV Cumanul) sau Locovoi (după cum apare în
cronicile maghiare), ci pe steagul urmaşilor acestuia: Ioan şi Litovoi (cel Tânăr),
Seneslau şi, în mod sigur, şi pe steagul lui Tihomir, vv. Ţării Loviştei.
De aici, tragem concluzia că şi Basarb I (fiul lui Tihomir) avea tot un astfel de
steag, galben cu roşu, iar pe acest fond apărea ,,capul negru”, poate al lui IO RADU
NIGRU, de la care va fi preluat acest simbol, dacă nu l-o fi adus în Ţara Românească,
însuşi IO RADU NIGRU, 1128, vv. PRIŞTINA, care, iată, trecuse Dunărea şi venise în
ţara aceasta, întemeind Oltenia!
Subînţelegem că, atunci, în 1274, când Ladislau IV Cumanul l-a ucis pe Bătrânul
Litovoi, şi acesta din urmă purta, în luptă, pe steagurile sale ostăşeşti, ,,capul negru” ─
simbolul vlahilor sud-dunăreni, descendenţi din IO RADU NIGRU, vv. PRIŞTINA!
Avem convingerea că cele două culori, roşu şi galben, n-aveau cum să apară aşa,
din senin, pe steagul lui ,,roi de Blaque”, adică al lui Litovoi Bătrânul, cel ucis de
Ladislau IV Cumanul, regele Ungariei, ci ele, în mod cert, au o vechime foarte mare,
ducându-ne, în timp, până-n vremea lui Decebal, al cărui steag de luptă (după cum bine
se ştie) era reprezentat, sub formă zoomorfă, de un cap de lup (ce scotea pe gură flăcări
roşii; şi, de aici, evident, culoarea roşie) şi de un trup de şarpe/balaur/dragon, ce-şi
flutura vâlvătăile galbene ─ de aici fiind preluată, desigur, culoarea galbenă.
Aşadar, cele două culori veneau, iată, pe stindardele de luptă ale strămoşilor noştri,
încă de acum 2000 de ani, când ele fluturau peste oştile regelui dac Decebal, cel care
întemeiase cel mai mare imperiu din Europa ─ Imperiul Dacic, cu capitala la
Sarmizegetusa.
La rândul său, regele geto-dacilor preluase ,,lupul şi balaurul” dacic de la Zamolxes,
urletul lupului fiind asociat, de fapt, cu tunetul, iar balaurul (şarpele fluturându-şi
vâlvătăile), cu fulgerul.
La rândul lor, coborând şi mai adânc în istoria neamurilor, aveam să constatăm că
ele fuseseră aduse în Dacia (şi-n Europa, evident!) de indo-nord-iranieni, căci iată ce ni
se spune, de exemplu, despre Quetzalcoatl, adică acel ,,şarpe cu pene” (al toltecilor din
Peninsula Yukatan/Mexic, care şi ei descindeau din indieni!!), adică fulgerul, care, prin
lumina unduitoare pe treptele marii piramide mexicane, amintea şi simboliza Soarele,
acel Sol invictus, la romani, venerat atât de agatârşul Zamolxes, cât şi de către daci; de
fapt, venerat de întregul neam traco-get!
De acest lucru s-a convins însuşi Constantin cel Mare, Împ. Imperiului Roman, adorator
(el, tatăl său, dar şi fiii săi: Constantin, Constanţiu şi Constant) al Soarelui/al cultului
solar, cât şi al cultului nemuririi sufletului.
Iată, însă, ce ni se spune despre acel Quetzalcoatl, ,,şarpele cu pene” al toltecilor
din Mexic, care la noi, la geto-daci, apare în prelungirea capului de lup; la noi, trupul
şarpelui în vâlvătăi simbolizând fulgerul:
,, Quetzalcoatl înseamnă ,,şarpele cu pene”, simbolul acestui zeu fiind un şarpe înaripat.
Era zeul toltecilor, reprezentând civilizaţia lor, acceptat apoi şi de azteci (cei care i-au
cucerit pe tolteci, vechii locuitori ai Mexicului, n.n.).
Mitologia sa vădeşte tocmai caracterul său de zeu al triburilor toltece, peste care au
invadat aztecii. Era socotit ca zeu civilizator prin excelenţă, zeu blând (exact ca la
Zamolxes, cel care a întemeiat Sarmizegetusa, care ,,tradusă”, ar însemna
,,Sarapis/Sarpis/Şarpele”, în scr., sau ,,Fulgerul” ─ ze (zeul) get (getulilor/geţilor) şi sa
(i)/sailor sau ,,dailor”, respectiv, dacilor!
Deci, e vorba de acelaşi simbol al luminii: solare ori a luminii fulgerului ─ energia cea
mai pură/Şuvoiul energetic universal, sau Lumina Divină; ori, şi mai simplu, Dumnezeu!,
n.n. ), care ar fi propovăduit moralitatea şi viaţa ascetică.
Lui nu-i plăceau sacrificiile omeneşti (Nici în timpul lui Zamolxes nu am aflat că s-ar fi
făcut sacrificii omeneşti! Doar după moartea sa, discipolii săi ─ respectiv marele preot ─
au introdus aceste grozăvii, o dată la patru ani, în cinstea lui Zamolxes, căruia îi trimiteau
un fecioraş din Dacia, frumos şi curat sufleteşte şi trupeşte, spre a-i cere zeului dacic să le
împlinească anumite dorinţe, n.n.). Vremea în care va fi trăit şi va fi propovăduit el era o epocă de aur, epocă de linişte şi fericire, în care domnea bunăstarea generală. Cultul
său avea însă ceva misterios (ceva în genul coribanţilor ─ preoţilor din Peştera lui Zeus,
din Insula Creta, care cântau şi dansau în cinstea lui Zeus! n.n.), credincoşii neputând să
vadă ce se petrecea în templele sale. Nu se aduceau sacrificii omeneşti”.
(Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian Vasilescu ─ Istoria religiilor, Editura Didactică
şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1998 ─ Religia vechilor mexicani. Zeii, p. 55)
Revenind la simbolistica celor două culori dacice: galben ─ vâlvătăile fluturânde
ale şarpelui/simbol al luminii solare, mai ales simbol al fulgerului ─ şi la culoarea roşie,
reprezentată prin flăcările roşii ce ieşeau, parcă, prin gura deschisă a lupului, care, în
mişcare, în timpul luptei, scotea urlete înfiorătoare, înfricoşătoare (pentru duşmani!), ca şi
cum ar fi fost nişte tunete prelungi, lugubre ─ simbolizând, cum spuneam, tunetul (aşa
cum apare la Rudra, o zeitate războinică indiană, neîndurătoare!), ni s-a părut extrem de
interesant că acea frumoasă culoare albastră ─ simbol al cerului senin şi al mării liniştite
─ n-avea să apară (ori, poate, nu s-a descoperit încă în vreo sursă antică străină) pe
steagul de luptă (cap de lup, prelungindu-se cu trup de şarpe) al lui Decebal, deşi acesta,
se ştie, îşi extinsese cucerirea până la Marea Neagră!
Cu toate acestea, e posibil, însă, ca Decebal să fi păstrat ,,cu sfinţenie” simbolistica
folosită de Zamolxes, care o ,,împământenise” de-a pururi chiar în denumirea marii
capitale a Daciei.
Astfel, înclinăm să credem că Mircea cel Bătrân (dacă nu chiar strămoşul său, Basarab I)
era cel mai îndreptăţit să facă o schimbare majoră în simbolistica flamurilor armatei sale.
Spunem acest lucru, având convingerea că el este cel care a înlocuit ,,capul negru” al
vlahilor ,,morlaci”, sud-dunăreni, cu culoarea albastră, simbol al puterii sale depline
asupra Patriei sale, situată între Cer şi Mare!…
Susţinem respectiva idee, deoarece de la Decebal până la Mircea cel Bătrân niciun
alt voievod român nu şi-a extins stăpânirea din Carpaţi până la Marea cea Mare şi chiar
dincolo de Dunăre, până aproape de Plovdivul de azi!
Astfel, putem spune (şi sper să nu greşim!) că, la Rovine, în 1394, flamurile tricolore
(roşu, galben şi albastru) ale lui Mircea cel Bătrân şi-ale Ţării sale au fluturat pentru
prima oară în această ,,formulă”, ce a rămas de atunci şi până-n ziua de azi!
Dacă (după opinia lui Ovidiu Densuşianu) ,,Basarab(ă)” ar însemna, în dialectul
vechi, turc, << tatăl cel prea bun >>, atunci ar însemna că traducerea literară cea mai
credibilă ar fi cea de ,,străbunul”, cu referire directă, desigur, la acei ,,vlahi morlaci”, sau
,,vlahi negri”; mai precis, cu referire la avari, fiindcă aceia, într-adevăr, aveau tenul mult
mai închis decât majoritatea vlahilor autohtoni, romanizaţi, stăpâni deplini ai Peninsulei
Balcanice, la venirea, în 614 d.Hr., a bulgarilor şi a avarilor, care i-au cucerit şi cu care
s-au amestecat, încuscrindu-se!
Aşa, poate, se explică faptul că acei Litovoi bătrâni, întemeietori ai Olteniei şi ai
Munteniei, erau urmaşii acelui amestec de vlahi, bulgari, avari şi sârbi sud-dunăreni; că
din acest amestec s-a ridicat o castă sacerdotală şi voievodală puternică ─ cea a
Basarabilor!
Aceasta nu înseamnă, însă, că, neapărat, numele de ,,Basarab(ă)” trebuie să ne ducă cu
gândul doar la acei vestiţi viteji, războinici avari, ci trebuie să înţelegem că e vorba de un
,,melanj sangvin”, dacă-l putem numi astfel, care, la rându-i, amestecându-se cu geţii
nord-dunăreni, a dat naştere dinastiei Basarabilor!
Nici vorbă, însă, nu poate fi de descendenţă cumană, aşa cum tot bat nicovala unii istorici
de azi, care nu sunt în stare să ne spună măcar 10 cuvinte cumane!
Conform teoriei acestora, dacă numele ,,Basarab(ă)” e cuman, înseamnă că
Basarab I şi succesorii săi ar fi cumani!
Categoric, greşit! Numele de botez nu ne convinge că purtătorii lui erau cumani!
Şi iată de ce!
Dacă ar fi aşa cum zice un oarecare domn, ar însemna că acei cumani (fiind
strămoşii Litovoilor veniţi din sudul Dunării, după 1150─1200) ar fi trebuit să fi venit în
Peninsula Balcanică înainte de sec. XII, pe când ei sunt consemnaţi mult mai încoace,
după cum aflăm de la Dl. Stelian Brezeanu.
Domnia sa ne spune foarte clar că acei cumani (de origine turanică, ce veniseră, până în
sec. XI d.Hr., în nordul Pontului Euxin, intrând, apoi, în Basarabia de azi şi în Moldova şi
aşezându-se aici, unde au fost asimilaţi de populaţia locală, de geţi) au ajuns dincolo de
Dunăre, în Peninsula Balcanică, de-abia în 1196, când deja vlahii sud-dunăreni veniseră
dincoace de marele fluviu, prin sec. X-XI şi descălecaseră-n Oltenia:
,,1196. Asan (vlah nord-dunărean din Târnovo/Bulgaria, n.n.) este asasinat de
Ivancu, o rudă apropiată (După nume, se vede, clar, că era bulgar. Deci, bulgarii
se-ncuscriseră cu vlahii ,,localnici”, romanizaţi, încă de la venirea lor, din 614 d.Hr.,
formând, mai apoi ─ odată cu venirea sârbilor, în 680 d.Hr. ─, acele ,,slavonii”, adică
,,ţări vlaho-slave”, n.n.), care, după o încercare eşuată de luare în stăpânire a tronului şi
a capitalei ţaratului (Târnovo, n.n.), se refugiază la Constantinopol, unde este logodit cu
o nepoată a basileului şi i se încredinţează apărarea oraşului Philippolis împotriva
atacurilor vlaho-cumane (adică vlahii nord-dunăreni/moldovenii şi basarabenii de azi,
cărora li s-au alăturat şi cumanii; era, evident, o acţiune ,,curentă” de jaf! Trecuseră
Dunărea şi voiau să atace Constantinopolul. Înainte, însă, de a ajunge la Constantinopol,
trebuia să treacă de Târnovo, unde era Capitala ţaratului vlaho-bulgar, n.n.)”.
(Stelian Brezeanu ─ O istorie a Imperiului Bizantin, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, p. 159)
Aşadar, prima consemnare a apariţiei cumanilor în sudul Dunării se face, iată, la
1196, încât nici nu se pune problema ca ei, cumanii, să apară în Oltenia şi Muntenia la
acea dată, deoarece aceste două mari provincii româneşti (ce vor forma, în 1330, Ţara
Românească, sub Basarab I) aveau deja o formă de organizare administrativă, politică,
ecleziastică, dar mai ales militară!
De n-ar fi fost aşa, inelul-pecete inscripţionat ,,IO RADU NIGRU, de la care va fi
preluat acest simbol, dacă nu l-o fi adus în Ţara Românească, însuşi IO RADU NIGRU,
1128, vv. PRIŞTINA” n-ar mai fi indicat originea sud-dunăreană a ,,deţinătorului”, iar,
de-ar fi fost Radu Negru cuman (strămoş al lui Basarab I), ar fi apărut pe inelul-pecete
Tyras, ori altceva!
Dar nicidecum denumirea toponimică, sud-dunăreană, Priştina!
De asemenea, nu s-ar fi descoperit în Ţara Românească, întemeiată de Litovoii veniţi din
Peninsula Balcanică, ci s-ar fi găsit în Moldova, ori în Basarabia.
,,Traducerea” numelui de ,,Basarab(ă)”, în graiul vechi, turc, însemnând ,,tatăl cel
prea bun” (după afirmaţiile lui O. Densuşianu), nu ne convinge absolut deloc!
Mai degrabă credem că face referire la casta sacerdotală dacică a (BA)SARABILOR!
Basarab I, fiind primul care a luat acest cognomen, e posibil să fi dorit să-i dea ,,greutate
divină” neamului său, cel al Litovoilor, schimbându-l pe cel de Litovoi ─ care venea de la
zeitatea romană Leto ─ cu cel de Basarab, dorind, astfel, să-şi coboare ,,rădăcinile”, pentru
posteritate, până înspre divinul Zamolxes şi strălucita castă din care acesta făcuse parte ─
casta Marilor Preoţi, adică a SARABILOR, din care erau aleşi şi regii poporului geto-dac.
Că numele de Basarab ar proveni din limba cumanilor, ori a avarilor, sau a
turcilor, însemnând ,,tatăl cel prea bun”, credem că este o corupere şi o simplă
coincidenţă fonetică!
De-ar fi fost adevărat că ei, cumanii, sunt întemeietorii Ţării Româneşti, atunci de
ce vocabularul limbii noastre are la bază vocabularul limbii aromâne, adică a vlahilor
sud-dunăreni şi nord dunăreni, ci nu a neamurilor turanice de mai sus (trei la număr)?!
De-ar fi fost aşa, atunci ar fi trebuit să avem, în limba noastră, cel puţin 50% cuvinte
turanice! Altminteri, nici vorbă! Ci doar… sămânţă de vrajbă, aruncată pieziş de un
semănător oarecare!…
Vorba aceea, bătrânească: ,,Trage jar pe turta lui!”
Să-l lăsăm, dar, să şi-o coacă singur, suflând în cenuşă, sub cortul turanic!
Noi vom rămâne la vatră!…
A doua apariţie (dar nu singuri!) a cumanilor în sudul Dunării se face nouă ani mai
târziu, în 1205, când, de data aceasta, vlaho-bulgarii se unesc cu cumanii veniţi din
Basarabia şi din Moldova şi luptă împotriva cruciaţilor, la Adrianopole:
,,1205, apr. 14. Forţele vlaho-bulgare-cumane (cumanii se pare că, într-adevăr, se
stabiliseră, de acum, şi-n vechea Tracie, n.n.), conduse de Ioniţă, provoacă latinilor o
groaznică înfrângere sub zidurile Adrianopolului; Balduin I (Împărat latin: 1204─1205,
n.n.) este luat prizonier, iar alţi fruntaşi latini cad pe câmpul de luptă”.
(Stelian Brezeanu ─ Op. cit., p. 166)
Dar la 1128, Radu Nigru (Negru-Vodă) era deja voievod de Priştina!
Deci, nici urmă de cumani în Peninsula Balcanică! Dar după 68 de ani de la înscăunarea
lui Radu Nigru urmau să apară şi ei, cumanii, la sud de Dunăre.
Până atunci, fuseseră-n nordul Pontului Euxin, în Basarabia şi-n Moldova, ci nicidecum
în viitoarea Ţară Românească, aşa încât nu-i vedem pe cumani purtând însemnele de
aurin şi roşu pe flamurile lor, fluturând deasupra corturilor fumegânde, aduse, odată cu ei,
din stepele Asiei!
Alta era structura bisericească şi militară a vlahilor sud-dunăreni!
Altele erau legile lor ─ lex valahorum, după care se conduceau de sute de ani!
Şi-atunci, te-ntrebi, fireşte: Au făcut parte, cumva, cumanii din neamul traco-get
şi-au purtat ei, pe stindardele lor, însemnele simbolisticii zalmoxiene?!
Erau ei, în vremea lui Zamolxex, pe-aici?! Aveau ei vreo religie legată de cultul solar
(Sol invictus) ori de cultul nemuririi sufletului?!
Au fost ei invitaţi (sau noi, geţii?!) la Conciliul de la Niceea, din 325, d.Hr., de Împ.
Constantin cel Mare?!
Noi credem, categoric, că nici vorbă de aşa ceva!
Astfel, e bine să ne revedem cimitirele noastre sărace şi obiectele ceramice existente în
ele!
În acele cimitire noi nu am găsit caii-ngropaţi alături de bunicii şi străbunicii noştri, ci
doar o strachină şi un ulcior de lut ars, să aibă ,,dincolo”, din ce mânca pâinea şi din ce
bea vinul ce le dăm de pomană până-n ziua de azi!
Aţi văzut ,,muceniţi” cumani la Niculiţel ori altundeva?!
Lăsaţi-ne străbunii să-şi doarmă somnul cel lin sub fremătare de flamuri tricolore!
Nu le mai ,,citiţi” ADN-ul!
Lăsaţi-i în pacea şi-n liniştea mare, căci ei au simţit mai adânc decât noi, cât de tristă-i
istoria şi cât de mult ne mai doare şi-acum!
Iar dacă acei cumani au trecut Dunărea pe la Isaccea/Obluciţa, ci nu prin Muntenia
şi Oltenia, noi trebuie să înţelegem prea bine, că doar pe acolo,-nspre Deltă, puteau ei să
treacă, ci nicidecum prin viitoarea Ţară Românească, unde era, de bună seamă, conducere
voievodală!
Era o Ţară cu stăpân, ci nu sălbatică stepă!
Este posibil ca tocmai datorită pătrunderii acelor cumani şi pecenegi în vechea
Tracie, populaţia vlahă romanizată (cu elemente bulgaro-avaro-sârbe) va fi fost nevoită
să ia (o parte, desigur!) calea pribegiei, venind în Geto-Dacia, aşa cum o făcuse (chiar
înainte de venirea ,,celor nepoftiţi”) IO RADU NIGRU, după anul 1128, an în care el era
voievod de Priştina.
Or, dacă era voievod de Priştina, traco-get sud-dunărean, cu siguranţă că avea şi oştire
cu steaguri, episcopi şi mari preoţi, după cum îi şi vom întâlni la 1335, în vremea lui Ştefan
Uros II Milutin, străbunicul lui Mircea cel Bătrân, care era vlaho-sârb (tatăl Colinichiei,
mama lui Mircea cel Bătrân), şi tot cam de pe acolo, adică din sudul Macedoniei.
Aşadar, ei, cumanii, n-au purtat niciodată pe flamurile lor însemnele aurii şi roşii
ale geto-dacilor lui Zamolxes, fiindcă n-au ajuns niciodată să cârmuiască Muntenia şi
Oltenia, ci doar în nordul Pontului Euxin; apoi, şi-n Câmpia Panoniei, ajungând ei, la
unguri, chiar şi regi (vezi regele maghiar Ladislau IV Cumanul, sau generalul Parabuh,
cel care l-a înfruntat, jignindu-l, pe Carol Robert de Anjou, cu patru ani mai înainte de
bătălia de la Posada, fiindcă nu-ndrăznea să-l atace pe ,,schismaticul” olah Basarab I!).
De-ar fi fost ei stăpâni şi peste viitoarea Ţară Românească, cine i-ar mai fi
împiedicat să unească Ungaria cu Oltenia şi Muntenia?!
E logic că lucrurile ,,nu se leagă” din punct de vedere istoric!
Ceva lipseşte! E limpede ca bună-ziua, deşi tot încearcă unii să ne pună, în vechime, sub
talpă cumană!…
E-n zadar! Istoria s-a scris cu sânge, ci nu cu pană mincinoasă!
Cum de s-ar rescrie, acum, cu o pană-nmuiată-n kumîș?!
Litovoii aveau stema lor distinctă, după cum se poate vedea chiar şi azi la
armorialul Wijnbergen din Olanda, unde este expus acel ,,roi de Blaque”, când, murind
Bătrânul Litovoi, voievodul Olteniei, în 1274, cu siguranţă că acel steag a fost capturat ─
era steagul oştirii ,,vlahilor”/valahilor, adică al românilor!
De-ar fi fost Oltenia lui Litovoi sub stăpânire cumană, de ce ar mai fi venit să-l
ucidă Ladislau IV Cumanul ─ regele Ungariei ─ pe unul din neamul său?!
Aşa ceva nu prea se-ntâmpla decât la otomani! Adică, tot la un neam turanic!…
Cum Basarab I era socotit de catolici drept un ,,schismatic” (adică, un ,,creştin de
rit ortodox”!), este iarăşi un argument în plus în susţinerea ideii că el nu era nicicum
cuman; cumanii trecuseră la catolicism şi au avut, într-adevăr, o vreme, o episcopie
catolică la Buzău!
Era singurul popor catolic din viitoarea Ţară Românească!
De ar fi fost catolic, asemeni cumanilor, ce l-ar fi împiedicat pe Basarab I să se
unească cu aceştia, dar ,,dăscălecătorul” Ţării Româneşti n-a făcut acest lucru! Din
contră, la câţiva ani după bătălia de la Posada (prin 1342/43), când s-a împăcat cu
ungurii, devenindu-le iarăşi vasal ─ aceasta, după moartea lui Carol Robert de Anjou ─
el a intrat în Moldova şi Basarabia (care-şi trage, iată, de-atunci numele de Basarab I) şi
până la Marea cea Mare, şi i-a cucerit atât pe cumanii ce mai rămăseseră pe acolo, cât şi
pe tătari; pe aceştia din urmă alungându-i în Bugeac, în zona Tyraspolului, unde se află şi
astăzi urmaşii acelora!
Şi-atunci, de ce n-am crede că, poate, acel steag de luptă al Litovoilor (din care
descindea Basarab I), acel ,,roi de Blaque”, aflat în armorariul din Wijnbergen (Olanda)
va fi fluturat şi la Posada, adăugându-i-se, probabil (odată cu înfiinţarea Ţării
Româneşti), mai ales după campania militară din 1342/43, şi culoarea albastră, de vreme
ce Basarab I ajunsese până la Marea cea Mare?!
Dacă nu-i va fi adăugat el, Basarab I, această culoare albastră, atunci e posibil să
i-o fi adăugat stră-strănepotul său, Mircea cel Bătrân!
Iată ce ne spune acelaşi reputat istoric, Dl. Stelian Brezeanu, referitor la
împrejurarea în care Mircea cel Bătrân a ajuns să stăpânească până la Marea Neagră, şi
mai departe chiar, peste Dunăre:
,,c. 1320. Sunt puse bazele principatului autonom dintre Dunăre şi mare, desprins
din ţaratul bulgar, al cărui prim cârmuitor cunoscut este Balica.
Principatul ajunge apogeul puterii sale sub guvernarea lui Dobrotici (1354─1386), când
devine unul din principalii factori politici din Balcani.
Fiul şi succesorul său, Ivanco, preia de la părintele său şi titlul de despot, primit de
Dobrotici de la îmăratul din Constantinopol.
În împrejurările expansiunii otomane în peninsulă (în Peninsula Balcanică, n.n.),
Ivanco dispare şi teritoriul despotatului este unit de Mircea cel Bătrân (cu ajutorul lui
Baiazid Ildîrâm; iniţial, prietenul turc al lui Mircea cel Bătrân! n.n.) teritoriul Ţării
Româneşti (1388/89) (fiindcă aparţinuse, de drept, stră-străbunicului său, Basarab I, n.n.)”.
(Stelian Brezeanu ─ Op. cit., p. 186)
Aşadar, tricolorul românesc (roşu şi galben, venite de la Zamolxes, şi albastru,
adăugat de Basarab I ori de Mircea cel Bătrân) a fluturat, iată, şi-nspre Marea cea Mare
(în 1388/89), aşa încât nu vedem de ce n-ar fi fluturat şi-n vremea lui Mihai Viteazul, la
Călugăreni, Şelimbăr, Mirăslău şi Gorăslău!
De altminteri, acest tricolor ─ simbol al românilor şi al românismului ─ îl întâlnim
nu doar pe flamurile fluturânde în marile bătălii ale acestui neam, dar el a fost pictat până
şi pe catapeteasma Mănăstirii Surpate, din blânda poruncă a Doamnei Maria, soţia
martirului Domn Constantin Brânceveanu, cel din neam Basarabesc şi împărătesc
Cantacuzinesc bizantin!
Aici, la Mănăstirea Surpate, apare, pentru prima dată în iconografia românească,
tricolorul, care se aşterne la picioarele Domnului nostru Iisus Hristos, la intrarea Acestuia
în Ierusalim!
Evident că tricolorul care este prezent aici, se vrea a fi simbolul învierii/renaşterii
creştinătăţii româneşti, a ortodoxiei române, care, în acele vremi, ale începutului sec. al
XVIII-lea, era adânc umilită, îngenuncheată până-ntr-atât, încât Ţara Românească risca
să fie transformată în paşalâc!
Dacă-n Bulgaria, turcii dăduseră aspră poruncă, să nu se ridice biserică mai înaltă
decât turcul ce şedea pe cal, teama noastră, a românilor, vecini cu bulgarii, şi tot
ortodocşi, era cu atât mai mare, deoarece domnitorii români de dinaintea Brâncoveanului
(în special Neagoe Basarab şi Matei Basarab) investiseră aşa de mult în ridicarea a noi
mânăstiri şi lăcaşe de cult (atât la noi, în Ţara Românească, dar şi la Muntele Athos),
încât dărâmarea mănăstirilor (după cum o făcuse Mihnea cel Rău, cu Mănăstirea
Bistriţa!), ori sistarea lucrărilor la cele începute, sau chiar interzicerea de a se ridica
altele, era aproape iminentă!
Ei, turcii, ştiau cât de puternică era încă influenţa Patriarhiei de Constantinopole,
aşa încât e de mirare cum de i-a venit Doamnei Maria Brâncoveanu acea idee de a picta,
pe catapeteasmă (e drept, destul de discret, totuşi!) tricolorul românesc!
Cu siguranţă că ea ştia prea bine că aici, la Mănăstirea Surpate, şi-a slujit
steagurile Mihai Viteazul, înainte de a se porni spre Ardeal.
Venise aici, deoarece la Surpate îi era ce-avea el mai drag şi mai fraged, pe acest pământ,
pentru sufletul său, pentru inima sa, care iubise prin flori de primăvară şi prin roua
cerurilor, din care se zămislise Marula, copila sa, cea mai dulce comoară a trecătoarei
sale vieţi!…
Ştia, de asemenea, Doamna Maria Brâncoveanu, că bunicul ei, Antonie-vodă, domnise
blând şi sfios peste Ţara aceasta Românească; că fusese frate cu Teodora (,,ibovnica” lui
Mihai Viteazul) şi cu tatăl Doamnei, boierul Neagu, iar dacă Mihai Viteazul venise la
Mănăstirea Surpate, în septembrie 1599, să-şi slujească steagurile Ţării, atunci de ce n-ar
fi ,,consemnat” acest sfânt legământ (jurământ pe steagurile oştirii sale, pe care străjuia
acvila romană!) chiar pe catapeteasma din faţa Sf. Altar al Mănăstirii Surpate?!
E posibil ca tocmai amintirea jurământului lui Mihai faţă de Ţară, s-o fi determinat
pe Doamna Maria să comande acea icoană, întreaga catapeteasmă, pictorilor din Veneţia,
fiindcă oricine o priveşte îşi poate da singur seama că e ,,lucrare fină, veneţiană”; că ,,se
vede că pe aici a trecut Veneţia”, cum aşa de frumos zicea N. Iorga, atunci când vorbea
despre gingaşa lespede de mormânt, de la Catedrala Sf. Paraschiva, din Târgovişte
(lespede comandată de bărbatul ei, Domnul Constantin Brâncoveanu), unde-şi află şi azi
odihna de veci.
Că Veneţia a trecut şi pe la Surpate, ne-o spun nu doar ogivele şi stâlpişorii
corintici, ce despart icoanele de pe catapeteasmă, care sunt identice cu cele de la Palatul
Dogilor, dar însăşi pictura (şi asta o poate constata orice om de bună credinţă!) aparţine
renascentismului târziu, poate lui Giacomo Del Po, poate unul din discipolii picturii lui
Tintoretto, la acesta din urmă culorile fiind la fel de viguroase, emanând forţă, energie
de-abia stăpânită!
Dra cea mai convingătoare dintre toate elementele identitare iconografice, enumerate
(impresionante prin uluitoarea armonie, dar şi prin plenitudine!), o reprezintă aşa-zisa
,,purpură feniciană”, adică acea culoare roşu-vineţie (dar nu cea de Tyr!), în care
tremură, îndurerată parcă, hlamida Maicii Domnului (aceeaşi culoare pe toată ,,panoplia”
catapeteasmei!), purpură ce era obţinută, la sfârşitul sec. al XIII, din scoica dialutensis
ori dintr-o moluscă (pina!), care trăieşte doar pe fundul nămoloaselor legume ale
Veneţiei, după cum am aflat de la Plinius cel Bătrân.
Acest argument credem că este suficient spre a spulbera orice urmă de îndoială
asupra provenienţei veneţiene a picturii catapeteasmei de la Mănăstirea Surpate.
Dar iată ce ne spune marele enciclopedist latin Plinius cel Bătrân, referitor la acea
moluscă, din care se obţine cea mai pură, cea mai frumoasă şi, evident, cea mai scumpă
,purpură feniciană”/porfiră:
,,Scoicile de purpură se numesc, cu un alt nume, ,,marine” (pelagiae). Există mai
multe feluri de-ale acestora, deosebite după hrană şi mediul de viaţă: scoica ,,de nămol”,
care se hrăneşte cu mâl intrat în putrefacţie, şi scoica ,,de alge”, care se hrăneşte cu
alge. Mai bună este scoica ,,de stâncă” (laenium), adunată de pe lungile bancuri
stâncoase ale mării.
Şi acest tip dă totuşi o culoare încă prea moale şi prea diluată.
Scoica ,,de pietricele” îşi ia numele de la pietricica din mare; este într-un mod admirabil
potrivită pentru fabricarea culorilor purpurii; iar cea mai bună pentru obţinerea
purpurei este de departe scoica dialutensis, adică aceea care se hrăneşte în diferite
tipuri de medii de viaţă”.
(Plinius cel Bătrân ─ Naturalis historia ─ Enciclopedia cunoştinţelor din Antichitate,
Editura Polirom, 2001, vol. II, Cartea a noua, cap. 131, p.p. 131─132)
Din acest citat se subînţelege, cu uşurinţă, că o asemenea culoare purpurie/roşie-
vineţie (hisginum, cum o denumeau romanii) nu se putea obţine în spaţiul Ţării
Româneşti, chiar dacă şi geto-dacii au folosit acel pigment roşiatic (cel mai renumit era,
însă, cel de Galatia, din preajma Constantinopolului, de unde, în mod cert, nu l-ar fi adus
strămoşii noştri, de vreme ce-l găseau şi la noi, între Dunăre şi Carpaţi), de la care,
probabil, a derivat şi prenumele ─ ori cognomenul ─ COŞNILĂ, adică Roşu, sau, de ce
nu, OLARU, Coşnilă Asan fiind, se crede, de la nord de Dunăre, iar din el ,,au curs”
Asăneştii, de-au întemeiat ţaratul valaho-bulgar!
Dar, revenind, trebuie să mai spunem că acel pigment roşu ─ coşnila ─ nu s-ar fi
transformat în acea purpură roşu-vineţie, atât de frumoasă, de intensă, emanând viaţă şi o
forţă de-abia stăpânită, dacă n-ar fi fost amestecat/colorat cu purpură de Tyr, din Fenicia!
Şi-atunci, de vreme ce în spaţiul românesc nu se putea întâmpla acest lucru (nefiind noi,
românii, importatori de purpură de Tyr din Fenicia), e logic să deducem că purpura
mantiei Sfintei Fecioare, de la Mănăstirea Surpate, cât şi roşul tricolorului, pictat în
,,scena” iconografică a intrării Domnului în Ierusalim, sunt de sorginte străină, respectiv
veneţiană.
Se ştie, dealtminteri, cât de strânse au fost legăturile culturale şi economice ale
domnitorilor Ţărilor Române cu Veneţia, la acest ,,capitol” excelând Constantin
Brâncoveanu, care a avut înţelepciunea şi încrederea de a depune la Zecca (Trezoreria)
din Veneţia 200.000 de galbeni, din care Doamna Maria Brâncoveanu avea să mai
recupereze doar o parte, după ce-a venit din surghiunul din Asia Mică!
Am făcut această lungă ,,buclă meandrică”, spre a vă convinge de două lucruri:
1. Elementele identitare, picturale îndeosebi, de pe catapeteasma de la Mănăstirea
Surpate spun limpede că această capodoperă de artă (unică în spaţiul românesc!) a fost
lucrată la Veneţia, după ,,proiectul” Doamnei Maria Brâncoveanu.
2. Tricolorul pictat la picioarele Mântuitorului, care intră în Ierusalim, nu apare
acolo în mod cu totul întâmplător, ci el vine, repet, să ne amintească (prin simbolistica sa)
reînvierea neamului românesc; mai cu seamă, reînvierea neştersei amintiri a marelui
voievod şi întregitor de neam şi de ţară, Mihai Viteazul, care, atunci, în septembrie 1599,
venise la Mănăstirea Surpate, să-i fie ,,slujite”/sfinţite steagurile oştirii sale chiar
dinaintea Sfântului Altar!
Atunci, în septembrie 1599, avea să-şi vadă, pentru ultima oară, pe Marula,
,,copila sa din flori” (pe care a iubit-o ca nimeni altul; poate doar nepoata acestuia,
nefericita Doamnă Maria Brâncoveanu!), după care, aşezând preoţii înaintea oştirilor sale
(preoţi ce purtau trei mari cruci de aur: simbolizând Ţara Românească, Moldova şi
Transilvania), avea să se pornească, mai întâi, spre Mănăstirea Cozia (ca Doamna
Teofana ─ monahia ─, mumă-sa, să-şi vadă tot pentru ultima oară, ,,drag fiul meu,
MIhaiu”), iar de acolo, cu lacrimile copilei şi-ale maicii sale, pietrificate în mantia-i
domnească şi ostăşească, să se-ndrepte spre Ardeal, luând calea ,,pasului Buzăului” şi-a
nenorocului său de pe urmă!
Dar, oare, nu avea el, pe tricolorul oştirii sale, ca stemă, acvila?
Întâmplător va fi pus-o el, primul?!
Noi credem că nu!
Poetul aromân, ce-a trăit la Cluj-Napoca, Teohar Mihadaş, avea să-mi spună (cu
câţiva ani înainte de a muri) că Teodora ─ mama lui Mihai Viteazul ─ era din Priştina,
vlahă/macedoneancă, lucru ce-l va fi ştiut, cu siguranţă, marele nostru erou naţional!
Poate că, în copilărie, fusese pe-acolo, cu mamă-sa, ca aceasta să-şi revadă locul naşterii,
al copilăriei şi neamurile ce încă vor mai fi fost pe acolo, în acea vreme a sec. al XVI-lea!
Dar nu de acolo, de la Priştina, venise şi IO RADU NIGRU, 1128, vv. PRIŞTINA,
după cum oricine poate vedea, şi azi, inelul-pecete al acelui RADU NIGRU, sau, de ce
nu, NEGRU VODĂ?!
Întâmplător să fie, oare, că deasupra acoperişului iniţial, din şindrilă de stejar, de la
Mănăstirea dintr-un Lemn, s-a găsit o cruce de lemn, inscripţionată (în chirilică) RADU?!
Ne-ndoim de aceasta! Din contră, avem convingerea că pe flamurile oştirii sale era
imprimată acvila romană, acest însemn militar fiind preluat de la romani, deoarece
Macedonia fusese sub ocupaţie romană încă din sec II î. Hr.
Că acvila era, la romani, simbolul puterii divine, în primul rând, dar şi militare,
ne-o spune unul dintre cei mai de încredere istorici antici latini, Plinius cel Bătrân,
unchiul lui Plinius cel Tânăr.
Iată ce ne spune Plinius cel Bătrân:
,,În timpul celui de-al doilea consulat al său (al doilea consulat al lui Marius
datează din 103 î. Hr.; istoricul acvilei ca însemn militar roman se găseşte şi la Vegetius,
în ,,Epitoma rei militari”, în patru cărţi, care reprezintă unicul manual al instituţiilor
militare romane, ce a fost scris între 385 şi 450 d.Hr., n.n.), Gaius Marius a hotărât ca
acvila să fie unicul stindard al legiunilor romane.
Înainte era purtată în fruntea trupelor împreună cu alte patru animale: lupi, minotauri,
cai şi mistreţi, care mergeau înaintea fiecărei trupe. Cu puţini ani înainte, în bătălie
începuse să fie purtată numai acvila, pe când celălalte erau lăsate în tabără. Marius a
renunţat pe deplin la ele.
De atunci s-a observat că o legiune nu îşi dispune aproape niciodată tabăra de iarnă
într-un loc unde nu se află o pereche de acvile”.
(Plinius cel Bătrân ─ Naturalis historia ─ Enciclopedia cunoştinţelor din Antichitate,
Editura Polirom, Iaşi, 2001, vol. II, Cartea a zecea, cap. 16, p.146)
Cu siguranţă că Mihai Viteazul (care fusese, mai întâi, mare negustor de animale;
apoi, ban al Craiovei; foarte bun vorbitor a şapte limbi străine) citise despre generalul şi
omul politic Marius Gaius (c. 155─86 î.Hr., cel care, realizând reforma militară, îşi
crease o puternică armată de soldaţi profesionişti şi repurtase strălucite victorii în Africa
─ învingându-l pe regele mauritan Iugurta ─, dar mai ales în nordul Italiei, când i-a
zdrobit pe teotoni şi pe cimbrii germanici, în 102─101, î.Hr.), pe care, probabil, şi-l luase
drept model ostăşesc!
În orice caz, însemnul/stema acvilei de pe stindardul de luptă al lui Mihai Viteazul
vine ori de la vlahii/machidonii aromâni, din care se trăgea (rădăcinile sale, dinspre
mamă, coborând, probabil, până la acel RADU NIGRU, 1128, vv. PRIŞTINA), sau de la
Caius Marius, faimosul general roman.
De va fi fost aşa, acesta (Caius Marius) şi-a luat şi el însemnul acvilei nu de la daci (de la
daci era, în mod sigur, însemnul lupului, care apărea şi la ionienii din Frigia, din NV
Asiei Mici!), ci mai degrabă de la pelasgii Egiptului, coborând astfel şi mai adânc înspre
adevăratele rădăcini ale acvilei, şi anume în mitologia egipteană (adusă de pelasgii din
Sumer, din sudul Mesopotamiei), unde întâlnim şoimul.
Cele două păsări ale văzduhului, acvila şi şoimul, sunt, în egală măsură, simbolul
Creatorului, al forţei, al stăpânirii văzduhului şi Pământului!
Iată cum îl vedeau, de exemplu, egiptenii pe zeul lor solar Horus (fiul lui Osiris):
,,Tot un zeu solar era şi Horus, unul dintre cei mai populari zei ai vechiului
Egipt. Fiind pus în legătură cu Ra, zeul principal al Soarelui, a fost considerat ca
sufletul sau copilul acestuia şi luptând ca şi Ra împotriva puterilor întunericului. Era
reprezentat cu un cap de uliu”.
(Diac. Prof. Univ. Dr. Emil Vasilescu ─ Istoria religiilor, Editura Didactică
şi Pedagogică, R.A., ediţia a III-a, Bucureşti, 1998, Religia Egiptului Antic. Zeii, p.99)
Foarte interesant e faptul că acest însemn al acvilei/şoimului l-am întâlnit şi în
,,Cartea tibetană a morţilor” (dar şi-n ,,Cartea egipteană a morţilor”), ceea ce ne face să
credem că, da, într-adevăr, ,,rădăcinile” acvilei romane acolo trebuie căutate, în spaţiul
sumeriano-indo-nord-iranian, el ajungând la noi (unde a fost preluat, pentru prima dată,
de Mihai Viteazul; apoi, de ceilalţi domni, munteni şi moldoveni, de după el!) prin filieră
pelasgă, agipteană: mai întâi în Italia, la Roma (în timpul gen. Caius Marius), de unde a
fost preluat, în sec IV, d. Hr., de Împ. Constantin cel Mare, care, în lupta sa de la Podul
Vulturului, la Roma, împotriva lui Maxenţiu, în 312 d.Hr., a pus pe steagul oştirii sale nu
doar semnul Sf. Cruci, ci şi însemnul acvilei!
De la el, iată, şi până-n zilele noastre, s-a perpetuat acvila ─ simbolul lui Sol
invictus, al Creatorului şi-al forţei, atât în Cer/în văzduh, cât şi pe Pământ!
Aşadar, în bătăliile de la Rovine, de la Călugăreni, Şelimbăr, Mirăslău şi Gorăslău
au fluturat stindardele acestei Patrii, având pe ele acvila ce ţinea strâns, în ghearele sale,
Sf. Cruce ─ simbolul biruinţei, şi aceasta încă de la Împ. Constantin cel Mare, cel din
neamul nostru traco-get!
Dar acvila şi Sf. Cruce aveau să fie şi mai încoace, la Mărăşeşti şi Oituz, la Jiu şi la
Oarba de Mureş, la Carei, unde sângele strămoşilor mei, floare de mac în vâltoare, şi-n iureş, ridicatu-şi-a sabia până-nspre stele; înrourându-se adată cu ele; căci nu se frânge lumina în mâini, când vine amurgul, vara, la stâni; când câinii pământului mai urlă, mai latră…
Noi vom rămâne aicea, la vatră, chiar dacă unii ne-ar vrea iarăşi în ham; ori pielea
jupuită, bătută de vânturi, pe ram!…
Nu-i Ţara aceasta a nimănui! Ea este doar a Eminescului!…
─ //─
George Voica şi dr. C-tin Ioniţescu
Surpate ─ Rm. Vâlcea
14 septembrie 2016
